02/12/2023
În urmă cu câțiva ani am asistat la un eveniment dedicat eroilor români. A fost invitat și un veteran de război, dar și elevi de la școala din sat, care au recitat din toți rărunchii poezii patriotice. În ele era vorba despre felul în care noi ne cinstim eroii, cei care s-au sacrificat pentru binele nostru. I s-a dat cuvântul și veteranului de război, dar pentru că era bătrân, nu prea vorbea clar și nici nu era cursiv în exprimare, a fost întrerupt pentru a face loc unuia mai importat în ierarhia socială.
În timpul scurt în care a vorbit, a spus un lucru care mi-a rămas în minte, pentru că mi s-a părut plin de încărcătură spirituală. A povestit că în timpul singurei lupte la care a luat parte în mod concret, fiind trimis alături de alți români departe de hotarele tării, au fost uciși mulți din cei cu care mersese mulți kilometri pe jos, prin frig și ploaie. După ce focul a încetat și au fost măcelăriți în mare parte, a stat căzut, rănit fiind pe câmpul de luptă, până ce a fost luat prizonier. În acest răstimp în care a stat în noroi, cel mai des a auzit strîgându-se după ,,mamă”. ,,Mamă nu mă lăsa! Văleu, mamă, nu mai pot!” . Mulți din cei care își dădeau ultima suflare sau erau chinuiți de răni, își strigau mama pentru a le alina durerile sau pentru a le face mai ușoară trecerea către moarte. Ce gânduri au avut în minte, câte simțiri sau câte amintiri fulgerătoare ale momentelor în care mama le-a copt pâine caldă și le-a pus-o în față? Câți dintre ei chiar și-au văzut mama în acele momente, poate mai mult sau infinit mai mult decât și-au văzut țara?
Ziua Națională ar putea fi ziua mamelor la masa cărora nu au mai venit niciodată băieții lor să mănânce pâine caldă sau ar putea fi ziua mamelor care încă mai fac pâine caldă în speranța că, înainte de a li se sfârși zilele, copiii se vor întoarce să mănânce pâine caldă.
La mulți ani!