24/10/2020
Când eram mic visam să ajung la Sporting Lisabona. Am 33 de ani acum și am lăsat această iluzie în urmă, pentru niște momente trăite ca fotbalist pe care nu le-aș schimba cu nimic. N-aș rescrie nimic din ceea ce am trăit.
La 16 ani jucam în Liga a V-a, pe nisip, pe zgură, în orașul natal. Prindeam un teren cu iarbă naturală o dată pe an. Fusesem un puști cam slăbănog, dar rapid și bătăios, căruia îi plăcea mult Rivaldo. Stângaci, brazilian, super-tehnică, un jucător uriaș.
Lucram atunci, de dimineață până seara, alături de tatăl meu vitreg. Tăiam și puneam termopane. Dimineața, mergeam cu el la serviciu, cu bicicletele. Făceam cam 80 de euro pe săptămână, și uneori mergeam și sâmbăta. Pentru o zi de weekend primeai 50 de euro. Ca să pot să-mi cumpăr ghete noi lucram suplimentar. Băgam la termopane până spre seară, când mergeam la antrenament. Rutina mea era foarte aceeși, zi de zi: bicicletă, serviciu, antrenament, acasă, somn.
Când am semnat primul meu contract de profesionist, în 2006, m-am simțit în al nouălea cer. Am jucat puțin la o echipă de liga treia, apoi m-a cumpărat Beira Mar. Cu ei am și promovat în acel sezon în prima divizie portugheză. Primul meci ca titular a fost pe Da Luz, împotriva Benficăi, cu Simao Sabrosa și Nuno Gomes ca adversari. 5 noiembrie 2006. Jucam mai avansat atunci, la mijlocul terenului. Nu era rău, nu, pentru un puști venit dintr-un orășel cu câteva mii de locuitori, majoritatea agricultori? Și care cu doar câteva luni în urmă era pe nisip, în ligile inferiore.
Samora Correia se numește orașul meu și e cunoscut pentru că în zonă se organizează coride. De aici și numele meu de scenă, din fotbal. Mă întrebau de unde vin, unde m-am născut...Samora, Camora, ok, și Camora mi-a rămas numele. În cartea de identitate, Mário Jorge Malico Paulino.
Eram mândru că-i pot mulțumi mamei, o asistentă la o casă de bătrâni care s-a zbătut să ne crească o vreme singură, după ce divorțase când eu aveam un an și jumătate. S-a descurcat bine mama. Eram mândru că pot să fac ceva în memoria tatălui meu vitreg cu care muncisem la termopane și pe care l-am pierdut la 18 ani. Și pe care l-am considerat adevăratul meu tată. Le-am mulțumit și fraților mei mai mari – două surori și un frate - pentru care eram un fel de bebelușul familiei. Eram cel mai mic, mă protejau.
Nu era foarte ușor pe vremea aia să ajungi fotbalist, nu roiau impresarii ca acum. Munca și valoarea erau cărțile pe care mizai, atât. Și viteza, aveai nevoie pe nisip, în liga a cincea, când veneau după tine “tăietorii de lemne”, cm le spuneți voi.
În România am ajuns în 2011. Mă uit în urmă și mă văd în tunelul de ieșire de la vestiare, alături de jucători cu care mă întâlnisem numai pe PlayStation. Urma să joc împotriva lor. Champions League, fantastic. Am adunat peste 300 de meciuri în tricoul CFR-ului. România și CFR Cluj mi-au dat aproape totul. Țara asta a devenit casa mea. Oamenii sunt calzi, sunt deschiși, România îmi dă mereu un sentiment de bucurie. Învăț ca să obțin cetățenia și aș fi mai mult decât onorat să devin și în acte unul de-ai voștri. Pentru că sufletește sunt deja. ❤️