05/07/2026
"Strigătura – respirația jocului românesc"
Imaginează-ți o seară de vară.
Soarele tocmai s-a ascuns după deal. În mijlocul satului, lăutarii își potrivesc instrumentele. Vioara începe să spună primele vorbe, cobza îi răspunde, iar toba bate rar, ca o inimă care se pregătește de sărbătoare.
Oamenii se prind în horă.
Pașii sunt frumoși.
Muzica este curată.
Dar încă lipsește ceva.
Deodată, din mijlocul h**ei răsună un glas:
„Hăăăi!”
Și parcă tot universul se schimbă.
Hora nu mai merge.
Hora zboară.
Muzicanții simt și ei chemarea. Arcușul mușcă mai tare din coarde. Călcâiele lovesc pământul cu mai multă putere. Fețele se luminează. Privirile se întâlnesc. Energia trece de la unul la altul cu o viteză pe care nicio partitură nu o poate scrie.
Încă o strigătură.
Și încă una.
Dintr-odată, fiecare dansator simte că nu mai joacă singur.
Joacă împreună cu toți.
Aceasta este puterea strigăturii.
Pentru unii pare doar un strigăt.
Pentru satul românesc, ea a fost întotdeauna respirația jocului.
Uneori îi cheamă pe oameni la horă.
Alteori îi anunță pe dansatori că urmează o schimbare de figură.
Adesea stârnește râsul printr-o glumă isteață sau printr-o vorbă cu tâlc.
Dar, mai presus de toate, strigătura aprinde sufletele.
Ea rupe tăcerea.
Alungă sfiala.
Dă curaj.
Ridică pulsul.
Transformă un grup de oameni într-o singură ființă care respiră, simte și bate în același ritm.
De aceea, în satele de odinioară, bătrânii spuneau că o horă fără strigătură este ca un foc fără flacără.
Arde.
Dar nu încălzește.
Astăzi, când vedem un ansamblu urcând pe scenă și auzim strigătura izbucnind dintre dansatori, poate că nu ne dăm seama ce comoară ascultăm.
Nu este un simplu strigăt.
Este ecoul a sute de ani de bucurii, de nunți, de clăci, de secerișuri și de sărbători.
Este glasul satului românesc care refuză să tacă.
Poate că tocmai de aceea, atunci când auzi o strigătură rostită din inimă, simți un fior pe șira spinării.
Nu pentru că este puternică.
Ci pentru că este adevărată.
Și fără să-ți dai seama, piciorul începe să bată ritmul.
Palmele caută măsura.
Inima se grăbește.
Iar sufletul... cere un singur lucru:
„Mai joacă o dată!”
Pentru că jocul popular nu începe atunci când pornește muzica.
Începe în clipa în care un om își deschide sufletul și strigă către ceilalți:
„Hăăăi!”
Iar în acel „Hăi!” nu se află doar un îndemn la joc.
Se află bucuria de a fi împreună.
Se află puterea unei comunități.
Se află însăși inima neamului românesc, care continuă să bată prin glasul celor ce încă mai joacă.
Vivi Sima - 2026
