05/04/2026
📘
Unele studii arată că, în rândul tinerilor sportivi, o presiune prematură de a obține rezultate favorizează apariția unor forme de anxietate înainte de competiție, care pot dura până la maturitate.
Ce-i drept, dacă joc doar ca să câștig, ajung să-mi fie teamă să pierd.
În acest fel, fie îmi piere dorința de a mai juca, fie voi continua să joc inhibat de anxietatea de a pierde.
De exemplu, un băiețel care joacă fotbal concentrându-se nu pe evoluția sa (adică să joace bine), ci pe rezultat (adică să nu piardă), ajunge să folosească mereu aceleași scheme și automatisme motorii, fiindcă acestea îi dau mai multă siguranță.
În jargon, se spune că își va folosi preponderent emisfera stângă a creierului, adică cea responsabilă cu logica și analiza.
Mișcările, blocate într-un tipar rigid și fix, vor pierde tot ce le-ar putea aduce emisfera dreaptă, cea creativă: plăcerea de a doza forța folosită în fiecare acțiune, de a calibra deschiderea articulațiilor în funcție de o infinitate de nuanțe, de a folosi toate senzațiile corpului pentru a încerca tot felul de variații în schemele motorii.
Studii precum cele realizate de André Degoute și de alți cercetători ai școlii franceze demonstrează că presiunea prematură pentru a obține rezultate produce o sărăcire a repertoriului motoriu, întrucât sunt păstrate doar mișcările cu beneficii imediate: rezultatul este acela că sportivul evoluat va avea o capacitate de reglare motorie scăzută, cu o limitare și în cazul prestației.
Astfel, competitivitatea timpurie se poate transforma într-o formă subtilă de sabotare a performanțelor viitoare.
De asemenea, performanța sportivă în rândul tinerilor este influențată de mai mulți factori imprevizibili decât în cazul adulților: un copil mai dezvoltat (din punct de vedere fizic, chiar dacă are aceeași vârstă ca și colegii săi), poate câștiga cu ușurință la multe discipline în fața unui coleg mai puțin dezvoltat (deși acesta din urmă poate depune un efort considerabil mai mare).
În acest caz, cine este mai bun?
Putem spune că primul este un „câștigător”? Sau, să zicem, de pildă, că unul dintre ei îl are pe unchiul care îi ceruiește schiurile, în timp ce celălalt se descurcă cm poate.
Sunt lucruri banale, dar adultul este mult mai conștient de aceste aspecte atunci când concurează el, pe când un copil nu le poate înțelege.
Dacă, la sfârșit, singurul lucru care i se arată este clasamentul final, poate fi periculos: îi poate reduce drastic sentimentul de control.
În același timp însă, nu are rost să-i spunem că adevăratul adversar pe care trebuie să-l învingă este el însuși, pentru că nu poate încă să înțeleagă acest lucru.
Mesajul care trebuie transmis copilului este acela că trebuie să-și dea toată silința ca să aibă cea mai bună evoluție, să se prezinte cât mai bine, indiferent de rezultat.
Așa cm am văzut în capitolul trei, un stil atributiv bazat pe efortul depus este mai eficient decât cel bazat pe talent sau pe un ajutor extern; iar în fața unei nereușite, are șanse mai mari să-i crească motivația decât să renunțe.
În fața unei dificultăți sau a unui obiectiv care trebuie atins, copilul are nevoie să fie încurajat că va reuși.
Rolul antrenorului sau al părintelui este acela de a-i arăta că, de cele mai multe ori, succesul depinde de sârguință.
Dacă accentul este pus doar pe importanța abilității sau a talentului (adică pe aspecte care nu pot fi controlate foarte mult, pe care cineva le are sau nu le are), în fața unui eșec, copilul va fi tentat să renunțe, să se retragă.
Va ajunge să creadă că „nu este capabil”, că „nu este bun”, nu va avea niciun stimul care să îl facă să se implice în activitate.
Aceeași reacție apare și atunci când eșecul este pus pe seama ghinionului, a lipsei de ajutor sau a dificultății intrinseci a obiectivului (să spui că „este prea greu” e ca și cm ai zice că „nu am ce-mi trebuie pentru a reuși”).
Fără îndoială, termenul „silință” are o semnificație vagă. Dacă cineva îi spune unui copil „trebuie să-ți dai silința”, el nu știe ce să facă concret.
Tocmai de aceea, este important ca părintele și antrenorul să-l ajute folosind, de pildă, modele de strădanie, nu de rezultat (ignorând mentalitatea culturală conform căreia: „doar rezultatele contează”).”
Reziliența, descrisă ca fiind opusul fragilității, este o caracteristică a oamenilor optimiști, motivați și capabili să abordeze schimbările ca pe niște provocări.
