03/06/2026
Poetul Rumi spune:
„Cum poate o ființă făcută din apă și lut să prindă viață,
dacă însăși Respirația Divină nu o aprinde?”
Multe instrucțiuni yoga sunt ne sugerează: “adu-ți atenția asupra respirației”, “relaxează-te”, “nu opune rezistență”. Însă practica ne poate duce mult mai departe: în intimitate, abandon, iubire. acolo unde granițele se dizolvă.
El scrie:
„Când îmi apăs mâna pe piept,
este pieptul tău.
Iar acum îmi scarpini capul!”
Devenim greu de localizat. Limitele începe să slăbească. Respirație după respirație. Postură după postură. Încet, aproape neobservat, încetăm să ne mai agățăm atât de strâns de „eu” și „al meu”.
Kabir spune:
„Mă cauți? Sunt pe scaunul de lângă tine.
Umărul meu îl atinge pe al tău.
Când mă vei căuta cu adevărat, mă vei vedea chiar aici.
Mă vei găsi în cea mai mică încăpere a timpului... (în) respirația dinăuntrul respirației.”
Rumi continuă:
„Nu este nimic de crezut.
Abia când am încetat să mai cred în mine însumi
am intrat în această frumusețe.
Am văzut sabia ta și mi-am ars scutul.”
Pe măsură ce practica se adâncește, „Eu respir” devine doar respirație. „Eu simt” devine simțire. „Eu aud” devine auzire. A face lasă loc prezenței. Respirație după respirație, postură după postură, încetăm să mai stăm separați de experiența noastră și ne odihnim pur și simplu în ea.
„Al meu” și „al tău” ne protejează în viața de zi cu zi. Aici, pe saltea, ele se înmoaie.
Din nou, Rumi:
„Zi și noapte am păzit perla sufletului meu.
Acum, în acest ocean de curenți perlați,
am pierdut șirul și nu mai știu care era a mea.”
La sfârșitul practicii, întinși în Savasana, cuvântul „al meu” începe să se înmoaie. Sinele care a păzit perla lui „Eu” se înmoaie. Rămâne oceanul prezenței.
Hafiz scrie:
„Cele o mie de membre ale tale îmi sfâșie trupul. Așa se moare:
Frumusețea continuă să-și așeze cuțitul ascuțit asupra mea.”
