25/10/2026
În ultima perioadă ne-am dat seama că sunt lucruri despre care merită să vorbim mai des.
Nu ca să criticăm.
Nu ca să arătăm cu degetul.
Ci pentru că, atunci când vorbim despre copii, unele comportamente aparent mici pot avea un impact mai mare decât ne imaginăm.
𝐃𝐞 𝐚𝐢𝐜𝐢 𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐮𝐭 𝐢𝐝𝐞𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐦𝐩𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬̦𝐭𝐢𝐞𝐧𝐭𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢.
Despre roluri.
Despre presiune.
Despre cm putem fi, împreună, sprijinul de care copilul are nevoie în sport.
Și începem cu unul dintre lucrurile pe care le vedem cel mai des.
Copilul tău nu are nevoie de doi antrenori la meci.
Unul îi ajunge.
Pe teren, antrenorul îi spune unde să stea, ce să vadă, când să paseze, când să aibă răbdare.
Din tribună, rolul tău e altul.
𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜.
Pentru că atunci când aude din două direcții ce „trebuia” să facă, copilul nu joacă mai bine. Joacă mai atent la adulți și mai puțin atent la joc.
𝐒̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐯𝐚.
Uneori, cel mai greu adversar al copilului nu e pe teren.
E cronometrul din mâna părintelui.
Câte minute a jucat.
Câte minute a jucat colegul.
De ce el a intrat și al meu nu.
De ce astăzi 12 și săptămâna trecută 18.
𝐈𝐚𝐫 𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐬𝐚̆.
„Ai jucat prea puțin.”
„Nu înțeleg de ce nu te bagă.”
„X a jucat mai mult decât tine.”
„Trebuia să fii mai mult pe teren.”
Poate intenția este să-i arăți că îți pasă.
Dar ceea ce poate auzi copilul este mult mai simplu:
„𝐍𝐮 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭.”
Nu doar că trebuie să gestioneze meciul, greșelile, adversarul, emoțiile și indicațiile antrenorului. Acum trebuie să ducă și nemulțumirea părintelui.
Când după meci prima întrebare este „Câte puncte ai dat?”, învață repede ce pare să conteze.
Când fiecare greșeală vine cu explicații pe drumul spre casă, baschetul începe încet să semene cu un examen.
Iar când minutele sunt numărate, comparate și discutate după fiecare partidă, copilul poate ajunge să creadă că locul lui în echipă se măsoară cu cronometrul.
𝐍𝐨𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐫𝐞𝐦 𝐚𝐬𝐭𝐚.
La STOMART vrem copii care învață să joace.
Să greșească.
Să decidă.
Să aibă răbdare.
Să muncească.
Să-și câștige rolul.
Să se ridice.
Să încerce din nou.
Și să treacă și prin momentele în care lucrurile nu ies cm și-ar dori.
Pentru că și asta face parte din sport.
Pe teren, antrenorul ia decizii. Uneori în funcție de meci. Alteori de ceea ce vede la antrenamente, de moment, de rolurile din echipă sau de ceea ce încearcă să construiască pe termen mai lung.
Dacă ai întrebări, e firesc să le ai.
Dar discută-le cu antrenorul. Nu le pune în bagajul copilului după fiecare meci.
Pentru că minutele jucate spun ceva despre un meci. Nu spun cât valorează copilul.
Nu spun cât poate crește.
Și nu ar trebui să decidă cm se simte el în drumul spre casă.
Antrenorii și părinții trebuie să fie în aceeași echipă.
Nu în același rol.
Așa că, data viitoare când îl vezi jucând:
încurajează efortul, nu doar coșul,
lasă indicațiile tactice antrenorului,
respectă jocul, arbitrii, adversarii și colegii,
iar după meci, înainte să-i explici ce putea face mai bine sau să numeri minutele, încearcă altceva:
„Cum te-ai simțit?”
„Ce ți-a ieșit astăzi?”
„Ce ai învățat?”
Sau, uneori, pur și simplu:
„Mi-a plăcut să te văd jucând.”
𝐏𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐞𝐧 𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐭𝐫𝐞𝐧𝐨𝐫.
𝐈̂𝐧 𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐭𝐢𝐧𝐞. 💛