28/10/2025
Când te bagi în sufletul omului cu forța, și te agăți de el ca de aer, așteaptă-te să fii respins.
Nu o faci pentru că vrei iubirea lui sau pentru că îl iubești,
Ci pentru că te temi că o să îți pierzi ancora de siguranță.
Nu pentru că iubești prezența lui acolo.
Ci pentru că încerci să-l faci pe altul responsabil de o rană pe care doar tu o poți închide, dar îți este prea frică să te uiți la ea ca să o poți vindeca.
Simți că îți fuge pământul de sub picioare când cineva se retrage?
Ți-o ia inima razna, nu mai poți să respiri, îți este greață și mintea ta intră în panică: „Ce am făcut? Dacă pleacă de tot? Ce trebuie să repar?”
Și ce faci? Te agăți și mai mult, te dai și mai mult peste cap, rupi și mai mult din tine, renunți la părți care te reprezintă ca să reușești, cumva, să faci acel om să rămână.
Și care e rezultatul, aproape de fiecare dată? Cu siguranță îl știi, dar ți-l mai spun și eu:
Pleacă, iar tu rămâi în urmă, și singur/ă și fără pic de demnitate.
Asta nu e iubire.
E corpul tău și mintea ta care retrăiesc o amintire veche.
De când erai mic și n-a venit nimeni să te liniștească.
De când ai învățat că dragostea trebuie păstrată cu efort.
Cu frică. Cu agățare.
Când ai învățat că neapărat trebuie să faci ceva sau să fii cumva, pe plac, ca să fii iubit.
Și fără să-ți dai seama, ai început să trăiești fiecare relație, fie ea de cuplu, de familie, de prietenie, ca pe o încercare disperată de a nu mai fi părăsit.
Verifici, analizezi fiecare cuvânt, mesaj.
Îți potrivești tonul, tăcerea, cuvintele.
Te adaptezi, te micșorezi, te rupi în bucăți doar ca să fii “vrednic de iubire”.
Dar în tot acest proces, uiți ceva esențial.
Să te iubești tu pe tine. Pentru că nu o faci.
De fapt, pe care tine? Când nu mai știi cine ești..
Cum ai putea să iubești ceva ce nu cunoști, ce ai lăsat în urmă demult, sub sutele de încercări de a mulțumi pe alții.
Și atunci… cm să te iubească celălalt? Sau… ce să iubească la tine? Pe tine, cel/a uitat/ă de mult, sau straturile de măști pe care ți le-ai pus ca să nu cumva să rămâi singur/ă?
Rana de abandon e un paradox dureros.
Eforturile pe care la faci din frica să nu fii părăsit
ajung să te ducă exact acolo:
în respingere. În distanță. În tăcere. În abandonul repetat.
Și de fiecare dată când se repetă povestea, o parte din tine se confirmă:
„Vezi? Toți pleacă. Eu nu merit să fiu ales. Nimeni nu mă iubește. Nu sunt bun de nimic.”
Dar nu pleacă ei.
Pleci tu de lângă tine, de fiecare dată când te abandonezi doar ca să rămâi aproape de cineva.
Iar ceilalți placă odată cu tine, cel adevărat. Pentru că nu te mai cunosc, pentru că nu te mai respectă.
Adevărata vindecare începe în clipa în care nu mai cauți cu disperare să umpli golul cu prezența altcuiva.
În momentul în care rămâi acolo:
cu stomacul strâns, cu nodul în gât,
cu lacrimile care curg, fără să ceri să fie oprite.
Și alegi să nu mai fugi.
Să nu mai suni.
Să nu mai verifici.
Să nu mai încerci să “repari”.
Să nu mai tai bucăți din tine ca să te potrivești undeva.
Ci doar să stai.
Să simți totul.
Până când corpul tău învață că durerea asta nu te omoară.
Că acum ești adult, nu mai ești un copil neajutorat care depinde de cei care l-au respins.
Că ești pe picioarele tale și că poți fi tu, fără să te agăți de alții.
Abia atunci începi să respiri altfel.
Mai adânc. Mai curat.
Fără să depinzi de altcineva ca să simți că exiști.
Abia atunci poți să te iei de mână, tu pe tine și să îți spui
“Ești suficient/ă. Ești destul. Meriți să fii iubit/ă așa cm ești și nu ai nevoie să demonstrezi asta iar și iar. “
E ușor? Sigur că nu.
Dar e posibil? Sigur că da.
Ruperea tiparului nu vine când găsești un om care “nu te mai părăsește”.
Ci când TU încetezi să te mai abandonezi pe tine ca să fii iubit.
Iar atunci…
ceea ce numeai singurătate
devine liniște.
Și liniștea aceea e începutul libertății tale.
