12/10/2025
Tranziție, 48 de euro și libertate deplină.
Totul se transformă în jurul nostru, în absolut toate domeniile, cu o viteză pe care, cel mai probabil, nu o vom putea gestiona într-un mod rațional. Lumea tinde să-și găsească idoli acolo unde este cel mai puțin probabil să-i cauți, iar masele, săracele, aplaudă cu frenezie o punere în scenă demnă de bâlciurile copilăriei, cu bufoni de mâna a treia, vopsiți în culori hilare, reinventați de o societate din ce în ce mai bolnavă. Circ și salbe de turtă dulce să fie!
Să lăsăm asta și să vorbim despre subiectele care ne-au făcut să devenim o mare familie, o forță care pare de neoprit, strânși în jurul unui nume de care vom fi legați pentru tot restul vieții: DINAMO.
O poveste începută frumos, în 1948, crescând în dragoste, decență și anvergură de la an la an, oferind momente magice, începând cu primul titlu, în 1955, anul retragerii ultimelor trupe sovietice din țara noastră, continuând cu bătălii memorabile în fața unor adversari precum Inter Milano, în anii 60, Real Madrid, Koln, Frankfurt, Aston Villa, Inter din anii 80, Hamburg, Liverpool sau Bordeaux. Cum a fost posibil?
Ne întrebăm cm a fost posibil, dar ignorăm aspectul care ne împiedică, de cele mai multe ori, să redevenim clubul care inspiră teamă și respect: calitatea, abnegația și dăruirea foștilor jucători sau conducători.
Astăzi, acei oameni care ne-au făcut mândri că iubim Dinamo au parte de un tratament nedrept, chiar grotesc, fiindu-le șterse, voit sau nu, momentele magice în care s-au bucurat sau au plâns pe teren, totul în slujba numelui despre care vorbeam.
Cu un parcurs progresiv, cu o evoluție crescândă, Dinamo lasă impresia că se poate reașeza pe un traseu care ne-ar face mândri pe toți, inclusiv pe legendele care au vărsat sânge pe toate marile scene ale lumii.
Aici lucrurile par clare, nimeni nu poate nega asta, având în vedere situația din urmă cu doi ani, așa cm ne place să spunem.
Altceva pare de necrezut, și anume respectul în continuă scădere arătat foștilor jucători, mai precis lipsa acestuia, o adevărată blasfemie pentru un club care încearcă să se reinventeze.
Rând pe rând, Cornel Dinu, cu 18 ani purtând cu mândrie, devotament și loialitate culorile clubului, Ionuț Lupescu, un dinamovist care a învățat lovirea mingii, de mic copil, în curtea noastră sau Adrian Mutu, fotbalist cu peste 100 de goluri într-un campionat foarte îndepărtat valoric de al nostru, au fost târâți prin noroi, jigniți, înjurați, doar pentru că și-au expus păreri care, de cele mai multe ori, pot aduce ceva constructiv. Este greu de înțeles, este abject, primitiv, este ceva ce nu se întâlnește nicăieri în lume.
Adevărata blasfemie nu stă într-o înjurătură aruncată la nervi, ci în tăcerea vinovată a celor care privesc cm sunt umiliți oamenii care au clădit Dinamo cu sufletul și sudoarea lor. Când un copil nu-și mai recunoaște părintele, nu mai vorbim despre progres, ci despre rătăcirea morală a unei lumi care a pierdut simțul recunoștinței.Nu poți construi viitorul ignorând temelia, fundația nu e o frână, e garanția demnității.
Dar unii dintre noi am ajuns să credem că trecutul e o povară, iar memoria, un obstacol. Așa se naște uitarea, prin tăcere și indiferență, până când spiritul care ne-a făcut unici dispare încet, în aplauzele celor care n-au înțeles nimic.
Și în loc să-i ascultăm pe cei care au ridicat Dinamo la rang de legendă, îi reducem la tăcere.
Și atunci, ce mai înseamnă Dinamo, dacă nu legătura vie dintre trecut și prezent, dintre mândrie și identitate?
Adică, doar pentru emiterea unei păreri realiste, conform căreia Dinamo se află pe un traseu ascendent, dar pentru a ataca titlul ar mai fi nevoie de vreo 3-4 transferuri...
Atunci când Mister îți vorbește despre asasinarea familiei Romanov, îl poți asculta cu interes, putând veni cu argumente sau păreri contradictorii, dar atunci când vorbește despre fotbal, despre Dinamo, te simți nevoit să-ți pleci privirea.
Cu smerenie și respect !
De înjurat, nu cred că mai are rost să discutăm...
