04/01/2018
Când frica de moarte nu te lasă să trăiești
Anecdotic, se spune că teama de a vorbi în public este cea mai puternică frică a omului, după frica de moarte. Toată lumea zâmbește la această ordine de priorităţi, însă nimeni nu contestă și nici nu prea discută despre frica plasată în fruntea clasamentului.
Jean-Dominique Bauby a făcut senzaţie în 1995 când, folosindu-se de singurul mușchi pe care îl mai putea folosi (cel de la pleoapa stângă), a reușit să dicteze literă cu literă biografia lui: „Scafandrul și fluturele”. Ulterior, un film cu același nume a spus povestea francezului care suferea de sindrom „locked-in”, adică era complet paralizat, complet conștient și complet îndrăgostit de viaţă. În „Scafandrul și fluturele”, Bauby făcea o pledoarie pentru sensul vieţii sale, chiar și în condiţiile limitate în care se afla. Fie că plonja precum un scafandru în adâncurile sufletului lui, căutând printre comorile de amintiri din trecutul său, fie că se înălţa ca un fluture imaginându-și lucruri care nu au existat încă, Bauby descoperise un mod prin care să își facă viaţa interioară frumoasă și demnă de a fi trăită.
La fel ca Jean-Dominique Bauby sunt și alţi pacienţi. Unii dintre ei pot clipi și, datorită acestui lucru, pot comunica cu cei din jur. Câteodată se întâmplă ca, în timp, pacientul să își piardă și această ultimă abilitate motorie și, odată cu ea, și capacitatea de a le spune celorlalţi orice, oricât de mic. Cei din jur rămân întrebându-se dacă pacientul mai este conștient și dacă încă își mai dorește să trăiască. Lipsa de comunicare este sfâșietoare și pentru apropiaţii pacientului și pentru pacient însuși. Însă o descoperire a unui cercetător de la Centrul Wyss pentru Bio- și Neuroinginerie din Geneva oferă o speranţă uriașă celor afectaţi.
Neurologul Niels Birbaumer a realizat o interfaţă capabilă să „citească” impulsurile neuronale ale pacienţilor cu sindrom locked-in și să le transforme în mesaje cu sens. Cercetătorul și-a testat invenţia pe patru persoane care și-au pierdut capacitatea motorie voluntară ca urmare a bolii Lou Gehrig: scleroza amiotrofică laterală.
Pentru a verifica dacă cei patru pot comunica, Birbaumer a cerut pacienţilor să își moduleze gândurile ca și cm ar răspunde cu vocea la întrebări cu răspuns „da” sau „nu”, de tipul „Este adevărat că te-ai născut la Berlin?”, „Este adevărat că Parisul e capitala Germaniei?”. În tot acest timp, echipa de cercetare le măsura activitatea cerebrală și tensiunea. Atunci când pacientul obţinea un scor de acurateţe de cel puţin 70% (eliminând astfel riscul de a lua în calcul răspunsuri la întâmplare), cercetătorul trecea mai departe la întrebări mai personale. Cele mai semnificative dintre acestea vizau calitatea vieţii lor.
Complet izolaţi, dar fericiţi
Suprinzător, atunci când au fost întrebaţi „Ești fericit?”, toţi cei patru pacienţi au spus răspuns că „Da”. Părinţii unuia dintre ei, o tânără de 23 de ani, au ezitat să permită cercetătorilor să îi adreseze întrebări deschise fiicei lor, imaginându-și că aceasta este într-o stare emoţională foarte fragilă. Însă răspunsurile pacienţilor sugerează că boala de care suferă ar putea fi mai tolerabilă decât ne imaginăm cei mai mulţi dintre noi.
Pentru Birbaumer, funcţionarea mecanismului de citire a impulsurilor cerebrale este încununarea a 30 de ani de activitate în domeniu. Pentru familii este o „ușurare enormă” că, după ani întregi în care nu au putut comunica absolut deloc cu cei dragi, au putut afla că aceștia doresc să rămână în viaţă susţinuţi de aparate care îi ajută să respire. Pentru mine însă este încă o dovadă că dragostea omului pentru viaţă găsește forme prin care să răzbată și să iasă la suprafaţă chiar și atunci când circumstanţele sunt copleșitoare.
Este aceași sete de a trăi pe care au experimentat-o și unele dintre victimele lagărelor de concentrare (naziste și nu numai) care, deși fuseseră aproape decimate, trecute printr-un program de jupuire a demnităţii și expuse la esenţa răutăţii umane, încă ţineau cu dinţii de viaţă, ca de o comoară care merita păstrată chiar și atunci când în jurul tău sunt numai dovezi ale contrariului.
Pasiune pentru viaţă
Nume precum Viktor Frankl, Elie Wiesel și Anne Frank s-au înrădăcinat în literatură ca exemple reale care evocă în cititori pasiunea pentru viaţă, cu atât mai aprinsă cu cât se manifestă în prezenţa anti-vieţii, a exterminării oricărui motiv de bucurie la care, aparent, s-ar mai putea gândi cineva.
Sigur că istoriile concentraţioniste sunt reprezentative pentru o extremă. Însă acea extremă are puterea de a face ca circumstanţele negative comune, de astăzi, să aibă un referenţial diferit de capriciile emoţiilor noastre și astfel, să facă prezentul mai ușor de tolerat, acceptat sau chiar controlat. Pe unii, intrarea prin lectură într-o lume în care nimic din frumuseţea vieţii nu mai este recognoscibil îi ajută să aprecieze mai mult ceea ce au și să se concentreze mai puţin pe pierderi.
E drept că pierderile sunt inerente. Pe de altă parte totuși, astfel de povești ne ajută să asimilăm emoţional faptul că oricât de disperată ne-ar părea cauza noastră, nu suntem niciodată cu adevărat la fundul sacului. Frankl, de pildă, era convins că „omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertăţi: aceea de a-și hotărî atitudinea într-un anumit set de circumstanţe”. „Alungă disperarea și vei ţine moartea la distanţă de tine”, era crezul lui Elie Wiesel, chiar și după ce și-a pierdut credinţa printre atrocităţile cărora le-a fost martor. „Acolo unde este speranţă este viaţă. Ne umple cu un curaj proaspăt și ne face din nou puternici”, scria și micuţa Anne Frank. Pierderea este întotdeauna relativă, pare să fie în rezumat moștenirea celor trei autori. Iar inimile a milioane de cititori au rezonat profund cu acest mesaj, pentru că el este ţesut în fibra fiinţei noastre. Chiar și atunci când ne simţim la capătul puterilor, indiferent dacă mai suntem sau nu în stare să rostim acest lucru, ceva din inima noastră încă vrea să creadă că nu e totul pierdut, că de fapt niciodată nu pierdem cu adevărat totul.
Tocmai de aceea, câteva cuvinte despre viaţă, rostite de Iisus Hristos, sunt la fel de șocante astăzi cm probabil au fost și pentru cei care i-au auzit discursul.
Viaţa, după evanghelistul Ioan
„Cine își iubește viaţa o va pierde” (Ioan 12:25) sunt cuvintele Celui întrupat „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16). Iar efectul este similar unei prăbușiri. Întreaga ordine de priorităţi se clatină din fundaţie sub influenţa seismică a acestor cuvinte atât de greu de înţeles. Evanghelia după Ioan debutează cu o descriere pe cât de austeră pe atât de profundă a sufletului uman motivat de iubirea pentru viaţă. Spune autorul: „viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4) acesta însemnând că viaţa este suprem preţioasă pentru om. Minimalismul acestei propoziţii o face să sune atât de axiomatic încât atunci când Iisus rostește, ca o sentinţă, că „Cine își iubește viaţa o va pierde” dilema este inevitabilă.
Pe de o parte, Biblia recunoaște și descrie nevoia umană după permanenţa vieţii, pe de altă parte, avertizează paradoxal că tocmai atunci când îţi iubești viaţa ești în pericolul de a rămâne fără ea. Cei obișnuiţi cu literatura biblică știu că aceasta nu are nimic în comun cu legile lui Murphy și că nici răzbunarea de tip karmic nu își are locul în metanaraţiunea iudeo-creștină. Și atunci cm s-ar putea explica această afirmaţie a lui Hristos? Să spună oare că dorinţa înverșunată de a trăi – aceea care iradiază atât de frumos și inspirator în literatura concentraţionară – ar putea fi răsplătită cu exact opusul ei? Dacă Dumnezeu le-a oferit oamenilor darul vieţii, de ce nu s-ar bucura că cei care l-au primit preţuiesc acest dar?
Versetul se regăsește, cu mici variaţiuni, în toate cele patru evanghelii sinoptice, semn că cei care L-au urmat pe Hristos au simţit atât de puternic semnificaţia cuvintelor Lui încât nu au putut să nu le includă în testamentul spiritual pe care doreau să îl lase creștinilor. În toate locurile în care apare, viaţa iubită este cea prezentă și este mereu pusă în antagonism cu viaţa veșnică sau cu mântuirea.
Interpretarea tradiţională este așadar aceea că atașarea faţă de valori triviale, superficiale și trecătoare este o pierdere eternă. Cine își iubește viaţa aceasta, se autolimitează. Însă din această interpretare decurg idei cu o generoasă aplicabilitate practică.
Fără să ne dăm seama, avem de multe ori tendinţa de a confunda iubirea faţă de viaţă cu frica faţă de moarte. Fiindcă în general se consideră că a te teme de moarte este un semn de slăbiciune, îmbrăcăm această teamă în haina mult mai demnă a pasiunii pentru viaţă. De aceea, de exemplu, cei care practică sporturi cu risc ridicat spun că așa „trăiesc mai intens”. Senzaţia apropierii la un milimetru de moarte le dă sentimentul că deţin controlul asupra propriei persoane și că sportul pe care îl practică este un exerciţiu artistic de învingere a morţii. Alţii, mai puţin poetici, vor spune că e pur și simplu o dependenţă chimică de adrenalina care li se descarcă sportivilor în organism atunci când practică sporturi extreme. Dar chiar și așa, ilustraţia sfidării morţii își păstrează valoarea de exemplu, fără să aibă pretenţia de a fi unica explicaţie.
Privind Soarele în faţă
Atunci când ne temem de moarte, ne pierdem viaţa – este un corolar al afirmaţiei lui Hristos. Și este, aparent, o teză foarte asemănătoare cu cea a psihiatrului american Irvin Yalom. În cartea „Privind Soarele în faţă”, acesta făcea o pledoarie pentru o raportare intenţionată, conștientă la ideea iminenţei morţii noastre, însă cu unele limitări autoimpuse. El asemăna această confruntare intelectuală cu o privire scurtă înspre Soare. Te uiţi și vezi că este acolo, dar nu rămâi cu privirea aţintită spre el pentru că altfel riști să orbești. Muţi în schimb privirea pe ceea ce este în jurul tău și lași Soarele să lumineze toate lucrurile. Metafora lui Yalom dorește să transmită că perspectiva morţii te ajută să vezi tot ce vedeai și înainte, însă dintr-o perspectivă schimbată și să preţuiești lucrurile la adevărata lor valoare. Altfel spus, știind că nu vei avea lucrurile acestea decât o scurtă perioadă de timp, te bucuri mai intens de ele.
Yalom folosea această metaforă pentru a-și ajuta pacienţii care se confruntau cu o frică paralizantă de moarte. Oameni cu diagnostice terminale, bătrâni suferind de boli degenerative și confruntaţi cu imaginea dezolantă a propriilor limitări, dar și oameni sănătoși afectaţi de moartea cuiva drag și întreaga armată de gânduri și aluzii la propria moarte care vin odată cu decesul unui apropiat, sunt tipologiile de pacienţi pe care Yalom se străduiește să îi vindece. Prin tot ceea ce le spune, medicul încearcă să îi ajute să asimileze ideea că, atâta vreme cât încă trăiesc, moartea nu le poate face niciun rău ci, din contră, îi poate ajuta să trăiască așa cm nu au mai trăit niciodată până atunci.
Dar cm ar putea cineva îngrozit de realizarea propriei finitudini să ajungă să se elibereze de frică și să își savureze viaţa? Yalom încearcă să își împrietenească pacienţii – și, implicit, și pe cititori – cu marii gânditori ai lumii și modurile uneori revelatoare în care s-au raportat la moarte, atât cât se poate spune din scrierile lor, bineînţeles.
Liniștirea fricii
Unul dintre cei mai semnificativi de pe lista lui bogată în referinţe filosofice și literare, este anticul Epicur. Acesta era convins că prima cauză a nefericirii umane este teama noastră omniprezentă de moarte și că alinarea acesteia poate însemna recuperarea unei existenţe de care te poţi bucura.
Printre altele, Epicur învăţa că, dacă sufletul este nemuritor, atunci moartea nu înseamnă nimic pentru noi, iar dacă este muritor, atunci înseamnă că nu își percepe propriul statut de „mort”, prin urmare „de ce să mă tem de moarte atunci când nu o pot percepe niciodată?”. În alte cuvinte, Epicur spunea că „acolo unde sunt eu, nu este moarte; acolo unde este moarte, nu sunt eu”.
Un alt mod prin care Epicur urmărea să liniștească frica de moarte era argumentul simetriei, mai exact acela că starea noastră în moarte este similară stării noastre înainte de naștere. O idee preluată și de Vladimir Nabokov care spunea că „deși cele două sunt gemene, omul, în general, se raportează mult mai calm la abisul prenatal, decât la cel spre care se
îndreaptă, la 4500 de bătăi de inimă pe oră”.
Anestezia și bucuria
Teza lui Yalom este că e suficient să anesteziezi/anihilezi frica de moarte, iar viaţa te reînvaţă singură cm să o trăiești chiar mai plenar decât înainte să îţi fie frică. Distras de multitudinea de surse biografice cu adevărat delectante, aproape că pierzi din vedere faptul că a nu te teme de moarte nu înseamnă obligatoriu a te bucura de viaţă. Și este și firesc: cm să te bucuri de ceva (oricât de frumos), care se termină? Probabil doar dacă te saturi de bine. Dar cine poate spune sincer și fără ca declaraţia să îi fie alterată de alte circumstanţe (să spunem bătrâneţea, cu problemele ei) că îi ajunge cât a trăit, cât a iubit și cât s-a bucurat? Dacă suntem onești, recunoaștem că orice mai puţin decât eternitatea nu ne poate satisface sufletul. Orice altceva este prea puţin.
Așadar, dacă atunci când ne temem de moarte, ne pierdem viaţa, ce soluţii avem? Yalom spune, în esenţă, „fă-ţi curaj, adună-ţi resursele raţionale și cultura și înfruntă dușmanul. Uită-te la moarte și trăiește în ciuda ei!” Creștinismul însă are o abordare total atipică, pentru că are un referenţial complet diferit, care nici măcar nu poate fi inclus într-o categorie. În loc să spună „privește la ce ești pe cale să pierzi, ca să preţuiești ce ai”, Biblia spune: „privește la Iisus și trăiește!” Invitaţia nu este aceea de a privi la o etapă firească a vieţii (moartea), ci de a privi la Persoana care ne iubește nefiresc (Iisus) și, de aceea, ne salvează de moartea pe care au ales-o primii dintre noi.
Ceea ce privim ne schimbă
A privi la Iisus poate suna reducţionist sau ermetic pentru unii, însă acest remediu este fascinant de des reiterat în Scriptură sub forme atât de diverse încât să poată fi înţeles în culturi și epoci radical diferite.
Sistemul de jertfe din Vechiul Testament era un simbol jertfei lui Hristos (Ioan 1:29). Omul privea la animalul sacrificat și înţelegea că păcatele lui au fost asumate de Dumnezeul care Se sacrifică. Poporul evreu privea la șarpele înălţat în pustie (un alt simbol hristic) și, doar făcând astfel, Dumnezeu îi vindeca de pedeapsa pe care o abătuse asupra lor ca urmare a neascultării (Ioan 3:14). Hristos Însuși spune, în Noul Testament că „voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viaţa veșnică” , că El Însuși a „venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10) și că „oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâșni în viaţa veșnică” (Ioan 4:14).
Scriptura cea insuflată de Dumnezeu recunoaște setea de viaţă a omului, iar Hristos promite nu doar că va potoli această sete, ci că prin influenţa pe care o are asupra sufletului celor credincioși aceștia îi vor ajuta și pe alţii să ajungă la viaţă, fiindcă „cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38). Totuși, fără a nega valoarea vieţii, Scriptura o vede ca pe un efect secundar al comuniunii dintre Dumnezeu și om. Atunci când Hristos spune „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5), El spune de fapt că este susţinătorul vieţii umane și că, deși această susţinere este discretă, în absenţa ei nimic din ceea ce suntem și din ceea ce ne înconjoară nu ar putea exista. Viaţa este un dar din partea lui Dumnezeu, iar dacă o privim așa, înţelegem și de ce ar fi nepotrivit să o preţuim mai mult decât Îl preţuim pe Cel care ne-a oferit-o. Lucrul acesta este atât de delicat de nuanţat încât a fost, din nefericire, greșit înţeles de un număr tragic de ori. Însă asta nu înseamnă că este mai puţin important, ci doar foarte foarte dificil de transmis.
„Noi suntem schimbaţi, privind. Ceea ce contemplăm ne transformă. Aceasta este o lege valabilă atât în domeniul spiritual, cât şi în cel intelectual. Mintea se adaptează treptat la subiectele asupra cărora i se îngăduie să stăruiască. Ea devine asemenea lucrurilor cu care se obişnuieşte şi pe care le îndrăgeşte şi le respectă.”, scria în secolul XIX autoarea americană Ellen White. Cuvintele ei erau însă tot un ecou al Scripturii. „Noi toţi”, spunea Pavel (2 Corinteni 3:18), „privim cu faţa descoperită (…) slava Domnului și suntem schimbaţi în același chip al Lui”. Ce înseamnă însă „slava”? E misiunea fiecărui om să afle pentru el înșuși și să se lase transformat de ce descoperă.
