18/06/2026
Povestea unui vis, pas cu pas!
Mă numesc Eduard Nica. Sunt medic stomatolog în Pașcani și, dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani că voi ajunge să mă pregătesc pentru Antarctica, probabil aș fi zâmbit și aș fi schimbat subiectul. Nu am fost sportiv de performanță, nu am făcut parte din loturi naționale, nu am avut sponsori și nici nu mi-am propus vreodată să devin alpinist. Viața mea era cea pe care o au foarte mulți oameni: clinica stomatologica, pacienți, responsabilități, familie, griji și obiective profesionale. Totuși, la un moment dat am simțit nevoia să găsesc ceva care să mă scoată din rutina zilnică și să îmi ofere liniște. Așa am descoperit muntele.
La început nu a fost vorba despre performanță. Nu a fost despre recorduri. A fost despre liniște. Despre ore în care nu suna telefonul, nu existau ședințe, nu existau probleme administrative și nici zgomotul permanent care ne înconjoară pe toți. Pe munte eram doar eu, pașii mei și drumul din față. Fără să îmi dau seama, mersul pe munte a devenit o formă de echilibru și de reconectare cu mine însumi. Într-o perioadă în care încercam să îmi regăsesc direcția și să înțeleg mai bine ce îmi doresc de la viață, muntele a devenit locul în care găseam claritate. Acolo am înțeles cât de importantă este mișcarea, cât de important este să ai grijă de sănătatea ta și cât de mult bine îți poate face un obiectiv care te obligă să ieși din zona de confort.
Privind în urmă, îmi dau seama că trei oameni mi-au influențat decisiv parcursul în munți.
Primul a fost Andrei Voicu, de la Oxygen Tour. El a fost omul care m-a învățat primii pași. De la el am învățat ritmul muntelui. M-a învățat că muntele nu se urcă în grabă, că nu contează cât de repede pleci, ci cât de constant mergi. Atunci nu înțelegeam cât de valoroasă este această lecție. Astăzi știu că nu doar munții se urcă astfel, ci și obiectivele importante din viață.
Al doilea om care m-a marcat profund este Ovidiu Popescu. Un om cu o experiență extraordinară și cu o poveste de viață impresionantă. De la el am învățat ce înseamnă aclimatizarea, răbdarea și respectul pentru altitudine. El a fost unul dintre oamenii care m-au împins să cred că pot merge mai departe decât credeam și care m-au ajutat să ajung pe cel mai înalt vulcan din lume. Sunt lecții pe care le port cu mine în fiecare expediție.
Prima experiență importantă a fost Everest Base Camp și Kala Patthar. Nu urmăream Everestul și nu aveam planuri mărețe. Voiam doar să văd Himalaya și să înțeleg de ce oamenii se întorc schimbați de acolo. M-am întors și eu schimbat. Nu mai puternic și nici mai curajos, ci mai liniștit și mai împăcat.
Mai târziu am ajuns în Patagonia și în sudul Chile. Am văzut Fitz Roy, am ajuns până la Ushuaia, orașul considerat de mulți drept capătul lumii, și am trecut prin Punta Arenas. Acolo, într-un autobuz care mergea spre aeroport, l-am întâlnit pe Adrian Ahrițculesei.
Acesta este al treilea om care mi-a influențat viața.
Nu eram prieteni și nici nu aveam vreo legătură. Am început pur și simplu să vorbim despre munte. Mi-a povestit despre Seven Volcanic Summits, despre cei mai înalți vulcani de pe fiecare continent și despre anii pe care îi investise în acel proiect. Îmi amintesc și acum entuziasmul cu care vorbea. La acel moment nu mi-am spus că voi face și eu același lucru. Din contră, mi se părea ceva foarte îndepărtat. Dar ideea a rămas undeva în mintea mea.
După ce m-am întors în România am început să citesc despre acei vulcani. Apoi am decis să încerc unul. Doar unul. Nu Antarctica. Nu șapte continente. Nu un circuit complet. Doar unul. Apoi a venit al doilea. Apoi al treilea. Și fără să îmi dau seama, ceea ce părea imposibil începea să prindă contur.
Au urmat Damavand în Iran, Kilimanjaro în Africa, Elbrus în Europa, Pico de Orizaba în Mexic, Giluwe în Papua Noua Guinee, Ojos del Salado în Chile, Ararat și celelalte expediții care au construit pas cu pas acest drum. Am avut privilegiul să ajung în locuri extraordinare, să cunosc oameni din culturi diferite și să văd lumea din perspective pe care nu le-aș fi descoperit niciodată altfel.
În tot acest timp am rămas același om. Dimineața eram medic. Seara mă antrenam. În weekend mergeam pe munte. În concedii plecam în expediții. Ani la rând. Fără scurtături și fără miracole. Pas cu pas.
Pe munte am trăit probabil toate emoțiile pe care le poate trăi un om. Bucurie, teamă, entuziasm, frustrare, deznădejde, recunoștință. Au fost momente în care am ajuns pe vârf și am plâns. Nu pentru fotografie și nici pentru performanță. Pur și simplu pentru că în acel moment se descărcau luni întregi de pregătire, de efort și de sacrificii. Cred că orice om care a muncit ani de zile pentru un obiectiv poate înțelege acel sentiment.
Dar muntele m-a învățat și lecții grele. Pe Ojos del Salado am pierdut un coleg de expediție. Deși situația era fără speranță, am încercat să îl resuscitez timp de aproximativ treizeci de minute, dar l-am pierdut. Este unul dintre momentele care m-au marcat cel mai profund. Atunci am înțeles că natura nu poate fi învinsă și că succesul unei expediții nu înseamnă doar să ajungi pe vârf. Succesul înseamnă să te întorci acasă. Atunci am înțeles că muntele va fi întotdeauna acolo. Nu trebuie să îl învingi. Trebuie să îl respecți.
În toți acești ani am învățat și un alt lucru. Evoluția nu apare peste noapte. Nu devii mai bun într-o singură zi și nu ajungi în Antarctica pentru că ai luat o decizie într-o dimineață. Totul se construiește puțin câte puțin. O experiență nouă. O lecție învățată. Un om pe care îl întâlnești. O greșeală din care tragi concluzii. Cred foarte mult în ideea că dacă în fiecare zi înveți ceva nou, chiar și un lucru mic, la finalul anului nu mai ești același om. Progresul nu este spectaculos de la o zi la alta, dar devine extraordinar atunci când îl aduni ani la rând. Exact așa privesc și acest proiect. Antarctica nu este rezultatul unui an de pregătire. Este rezultatul a mii de pași mici făcuți de-a lungul timpului.
Mai există un lucru pe care l-am simțit în fiecare expediție și pe care îl înțeleg astăzi mai bine decât atunci când am început. De fiecare dată când am ajuns pe un vârf, am ajuns acolo alături de oameni din multe alte țări. În Rusia, pe Elbrus, în Iran, pe Damavand, în Africa, pe Kilimanjaro, în Mexic, pe Pico de Orizaba, în Papua Noua Guinee, pe Giluwe, în Chile, pe Ojos del Salado. De fiecare dată eram unul dintre românii prezenți acolo. De fiecare dată am purtat cu mine drapelul României și drapelul Dental Practice. Sunt cele două simboluri care m-au însoțit peste tot. Unul reprezintă țara pe care o iubesc și pe care am avut onoarea să o reprezint în toate aceste locuri. Celălalt reprezintă clinica pe care am construit-o, profesia care îmi oferă împlinire și oamenii care au făcut posibil acest parcurs.
Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care o simți când desfășori tricolorul pe un vârf aflat la mii de kilometri de casă și realizezi că ești acolo ca român. În acele momente nu te gândești doar la tine. Te gândești la cei de acasă, la familie, la colegi, la comunitatea din care faci parte și la faptul că și România este prezentă în acel loc.
Poate că aceasta este una dintre motivațiile care m-au făcut să continui. Nu doar dorința de a ajunge pe un vârf. Ci dorința de a demonstra că și dintr-un oraș precum Pașcani, și dintr-o profesie precum medicina dentară, și dintr-o comunitate obișnuită se pot naște proiecte care ajung până la capătul lumii.
Astăzi mai există o singură etapă. Antarctica. Mount Sidley. Ultimul vulcan din circuitul Seven Volcanic Summits. Pentru mulți oameni acesta este obiectivul final. Pentru mine este doar următorul pas și poate cel mai important de până acum.
Dacă voi reuși să ajung în Antarctica și să închei acest circuit, îmi doresc ca povestea să nu rămână doar despre mine. Mi-ar plăcea să împărtășesc din experiențele acumulate și să îi încurajez pe oameni să aibă grijă de sănătatea lor, să facă mișcare, să iasă din zona de confort și să își stabilească obiective care îi sperie puțin. Nu pentru că trebuie să urce munți sau să meargă în Antarctica, ci pentru că acolo începe dezvoltarea. Mi-ar plăcea să devin un exemplu că oamenii obișnuiți pot face lucruri extraordinare atunci când au disciplină, perseverență și răbdare.
Eu cred că fiecare om are propriul său Everest. Propriul său munte. Propriul său obiectiv care pare imposibil la început. Important este să faci primul pas și apoi încă unul.
Iar dacă există un mesaj care m-a însoțit în toate expedițiile și pe care îl port cu mine și astăzi, este unul foarte simplu:
Când crezi că nu mai poți, mai poți un pic.
