11/04/2026
Magnifica scrumbie de Dunăre se gătește în țara ei, adică la Tulcea și la Galați, în primul rând la grătar și la cuptor. Se mai poate face și prăjită, marinată sau plachie, și ciorbă și oricum, dar tot nu iese mare lucru de capul ei, că-i prea grasă și nici nu se întâlnește bine cu alte unsori încinse. Se conservă curent la sare și apoi la fum.
La cuptor ori grătar:
• 4 scrumbii
• hârtie pergament
• 1 legătură pătrunjel verde
• 1 lămâie
• sare, piper – cam de o poftă
• Scrumbiile se grijesc de mațe, apoi se crestează des pe lățime, după obiceiul de la Dunăre, ca să se pătrundă
• Se freacă cu sare și piper
• Se învelește îngrijit fiecare pescuț în hârtie pergament
• Se pune în cuptor, pe tavă, la foc mic, sau direct pe grătar, la jar potolit.
Când e gata – cam 30 de minute – se desface din hârtie, cu grijă, să nu se piardă sosul. Se așază în farfurie, și se presară cu pătrunjel verde tocat. Sosul fierbinte se amestecă într-o căniță cu zeamă de lămâie și se toarnă ploaie peste pește.
Se poate face la cuptor ori la grătar și fără foaie de pergament. Atunci scrumbia trebuie unsă bine cu ulei, la fel tava sau grătarul. Nu e la fel de bună ca atunci când e învelită, pentru că se usucă și prinde gust de la untdelemn. Alții o învelesc în aluat, dar făina absoarbe sucul fin al peștelui.
Vinul alb și sec, ca o tăietură de brici printr-un gând vechi, al scrumbioarei fine și albe la carne este Rieslingul, fie el de Rin, ca pe Târnave, fie „Italic“ ca mai peste tot.
Eu îl prefer, mărturisesc spășit, pe cel de Blaj: deși nu are nervul și vlaga solară a unui vin de câmpie, are în schimb o frăgezime și o mireasmă mai pregnante și mai atașante, mai legate de bobul copt de strugure decât oriunde ceea ce-l face frate cu scrumbia cea nobilă.
Radu Anton Roman – Bucate, vinuri și obiceiuri românești (Paideia, 1998)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Iosif Berman | Din viața pescarilor (B-5640)